Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întâmpinări şi iluminări ale destinului fiinţial

        de Toma Grigorie

Cunoscutul poet româno-american, Liviu Georgescu, „optzecist atipic“ (Nicolae Manolescu), „scriitor de apocalipse” (Al. Cistelecan) sau poet „maximalist” (Mircea Martin), a publicat de curând o impresionantă carte de poezie meditativă, sub titlul 11 întâmpinări, care beneficiază şi de o remarcabilă grafică semnată de Loredana Tîrzioru (copertă), Camelia Dogioiu (Layout) şi Stanislav Cebanenco (Ilustraţii).

Ab initio, cartea lui Liviu Georgescu ne întâmpină pe copertă cu un desen expresionist reprezentând un om legat la ochii ochi ca să dezvelească ochii minţii, după principiul eminescian: „ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă”, pentru a explora realitatea de sub pleoape, de dincolo de raţiune. Imaginile vizuale (din desenele, de asemenea expresioniste, ce delimitează poemele de aceeaşi esenţă) şi cele senzoriale ale imaginilor poematice se împletesc armonios devoalând gândirile şi emoţiile profunde ale unui spirit perpetuu stăpânit de interogaţii şi răspunsuri evenimenţiale de prim ordin.

Tot un fel de elegii filozofice, precum cele ale lui Nichita, sunt şi întâmpinările lui Liviu Georgescu, incumbând o problematică similară: introspecţia reflexivă a sufletului, a specificului fiinţei umane, pătrunderea dincolo de formele care „foşnesc în afară din pereţi, din lemnul marin”, al oceanului fiinţării, dincolo de „dorinţe crescând din întinderea moartă/ peste care spaţiul apasă un copac” (I).

Liviu Georgescu scrie o poezie substanţială ideatic, vibrând la preceptele filozofiei existenţialiste. Din poemele volumului se conturează un anume decalog referenţial pentru relaţia umană şi interumană, dar şi pentru postarea terestrităţii faţă de divinitate: „Poţi uita stelele infinite ce-au lovit pământul dincolo de început?// Din mormintele nepăzite vin chemări. Destinul e pământul/ cu care s-au acoperit până acum. Un reziduu al primilor paşi / alergând în căutarea distanţei.”(VIII).

Cele 11 întâmpinări ale acestui volum sunt tot atâtea meditaţii despre creşterea şi descreşterea fiinţei umane, despre deambularea sa între credinţă şi dubitaţie. Fiinţele înalte şi înfricoşătoare – „păsările nemuritoare ale sufletului“ sunt urmărite cu stoicism în „zborul lor în mine strălucitor/ planând în adâncul necunoscut şi mereu altul”. Trecând prin „conjuncturi ale lumii”, prin „Posade”, fiinţa noastră îşi mistuie propriul suflu, urmele noastre lăsând în torentul întoarcerii „– o dâră umană/ îngreunată de rod –/ moartea lasă în urmă un gol care vibrează/ şi-alină şi cânt㔠(IV).

A fost aproximat cu deplină justificare caracterul epistemologic al poeziei lui Liviu Georgescu. El se postează într-un perpetuu periplu de investigare şi cunoaştere a specificităţii umane. Sondează jungla vieţii, descoperindu-şi fiinţa, cu un defetism exprimat empatic „între oameni şi fiare, prin păduri strălucitoare/ şi-n oraşe ticsite” în preajma îngerilor teribili, surzi la strigătul nostru, atârnând „bătuţi de vântul eteric/ aidoma unui cerc strivit şi secat” întrebându-ne: „Cine poate întinde o mână/ şi cine şi ce ne-ar fi de folos?”(III).

Din a treia secvenţă a ultimei întâmpinări, a XI-a, se degajă o superioară înţelegere a destinului nostru într-o continuă interrelaţie şi schimb interior-exterior sub aura luminii sacre generatoare: „Dincolo de înţeles sunt imnurile şi slava îndreptate înăuntru,/ Bucuria şi jalea se întretaie prin munţi de piatră,/ pe cărări umbroase, în luminişuri. Şi nici un sunet nu răzbate./ Smochinii foşnesc şi picurii cad pe pământul golaş./ Ne ridicăm privirea să vedem fericirea urcând. / Primim coborâtoare sacralitatea luminii.”.

Critica literară a primit creaţia poetului de peste ocean cu entuziasm, dar şi cu unele dubii cu referire la o anume dificultate a poemelor. „Dificultatea poeziei sale (care n-o împiedică de la a fi citită şi apreciată în România şi în S.U.A. ) e recunoscută, calin, de autorul însuşi, în interviuri” (Cosmin Ciotloş). Mircea Cărtărescu, într-o descriere acută, relevă coabitarea „cotidianului prozaic şi bufon” cu „fantezismul abstract şi ermetic” care se intersectează cu o poezie „a unei crize a interiorizării, a patosului sarcastic şi ironic şi cu cea a sentimentalilor rafinaţi”. Nicolae Manolescu argumentează atipicul profilului poetului generaţionist prin aceea că Liviu Georgescu depăşeşte „optzecismul manierizat (…) pentru a se consacra aventurii postmoderniste asimilate pe cont propriu”, aventură a „poetului apocalipsei”, a propriei sale „structuri sufleteşti de esenţă expresionistă”.

© 2007 Revista Ramuri